a mai trecut un an...

o noua zi...

M-am trezit dimineata transpirat...mi-era frig. M-am ridicat greu din pat sa-mi fac cafeaua. A trebuit sa fac un efort sa-mi amintesc unde am pus cutia de cafea in mobila noua din bucatarie. Mi-am aprins o tigara de parca gustul amar pe care si asa il am in gura trebuia motivat cumva.

Sting tigara la jumate. Sunt satul de foc si de arsura. Macar cafeaua e cum imi place mie....mare, tare si dulce. Pana si dulcele cafelei e mai bun acum, la prima ora, decat amarala pe care o simt de cateva luni. Imi dau seama deodata ce ursuz am devenit. Parca as fi un mos singur care nu vrea sa stie de nimeni si nimic. Si asa ma simt. Singurele lucruri care ma fac fericit sunt muzica si tigarile. Din cand in cand cate-o pizza.

Am obosit. Si doar abia m-am trezit din somn. Dar nu e genul de oboseala care sa treaca cu un somn bun. E genul de oboseala care persista si nu vrea sa iasa din sistem si nici nu o pot scoate. E genul de oboseala care te face sa-ti simti trupul amortit si mintea moarta. M-am urcat la volan fara tragere de inima...nu ma mai recunosc; mie imi placea sa conduc. Simteam o libertate aparte. Doar eu masina si drumul. Simt lipsa pasagerului de pe scaunul din dreapta. Simt si acum o atingere pe mana mea dreapta, o atingere care imi dadea puterea sa merg mai departe. Ma uit mirat la mana de pe schimbatorul de viteze. Atingerea e doar un vis, o impresie. Sau?.... O simt desi fizic nu e acolo. Am pierdut numarul zilelor de cand nu a mai fost, al zilelor de cand nu am mai simtit atingerea care ma atentiona cand mergeam prea repede....

Merg sa fac ceva cumparaturi. Trec printre rafturi ca o naluca; ma opresc doar unde stiu ca am ceva de luat. Nu ma uit la nimic si la nimeni in jur. Observ cu coada ochiului o silueta cunoscuta. Intorc capul in directia respectiva dar nu e silueta pe care vreau s-o vad. E o persoana insipida cu un sictir inscris pe fata, aparent mai mare decat al meu. Imi trece prin cap o intrebare: oare persoana aceea ce a patit? Zambesc...am falsa impresie ca numai eu am dreptul sa ma simt aiurea. Ma intorc la raftul cu branzeturi si imi cad ochii pe o bucata de Brie. Mi-e dor sa-i simt gustul pe o felie de para dar nu vreau sa o cumpar. E un lux pe care simt ca nu-l merit.

Platesc nota la casa, pun in portbagaj cumparaturile si ma indrept spre casa. Imi spun ca o plimbare pe drumul mai lung si mai putin aglomerat mi-ar face bine...sa mai vad si eu un copac, ceva fire de iarba. Opresc intr-o parcare si imi aprind o tigara. Las fumul sa iasa incet din plamani ca si cum prezenta lui acolo, inauntru imi incalzeste sufletul racit. Pacat ca nu pot sa-mi tratez sufletul tot cu aspirina si paracetamol. Sa-l fac sa transpire. Si apoi sa-l incalzesc sub o patura si sa imi fie iarasi bine. „O sa treaca” imi spun in gand pentru a mia oara. Dar sufletul imi raspunde ragusit printre stranuturi: „Da...dar sa treaca cum vreau eu.”

Am mai adaugat o zi la numarul pe care si asa nu-l stiu al zilelor de cand imi lipseste atingerea.

O noua zi...

mi-e.....

Mi-e somn. Mi-e rau....

Mi-e dor...
Mi-e dor sa imi trec mana prin parul ei, s-o mangai, pentru ca stiu ca asta o linisteste.
Mi-e dor sa-si treaca mana prin parul meu.
Mi-e dor sa o tin in brate.
Mi-e dor sa ne plimbam.
Mi-e dor sa vorbim.
Mi-e dor sa dormim impreuna.
Mi-e dor sa o sarut.
Mi-e dor sa fim aproape unul de altul.
Mi-e dor sa ma uit in ochii ei.
Mi-e dor sa bem din acelasi pahar.
Mi-e dor sa gatim.
Mi-e dor sa mancam din aceeasi farfurie.
Mi-e dor sa ne zambim.
Mi-e dor sa o tin de mana.
Mi-e dor sa o iubesc asa cum merita.
Mi-e dor sa...
Mi-e dor...
Mi-e...

cugetare

Cum stim cand e momentul nostru? Stim vreodata? Sau pur si simplu sintagma „seize the moment” e o prostie? Caci daca nu stii, cum sa faci ceea ce trebuie la momentul potrivit?

Eu zic ca nimeni nu isi da seama de momentul potrivit. Isi da seama de persoana dar momentul ramane un mister. Asa ca s-ar putea sa cunosti persoana potrivita dar sa nu iti dai seama ca ai ratat momentul.

Bine…asta nu inseamna ca momentul e unic. Nici asta nu cred. Timpul trece, corect, dar daca nu cunosti momentul potrivit eu zic ca il poti crea. Iti trebuie doar perseverenta si multa rabdare.

Recunosc...in ultima vreme stau prost la capitolul cu trecutul marii dar incerc sa imi aduc aminte de ce e si a fost frumos, de lucrurile care ma fac fericit, de oamenii care merita ceva mai mult decat au. Si in mod special de persoana care ma face fericit.

Pan la urma, daca tot ti-a trecut momentul ce mai ramane altceva de facut decat sa te gandesti cum de a trecut, ca doar semnele erau clare. Simplu: erai tu prea orb. Nu vedeai decat fericirea de atunci. E bun si asa...pentru un timp. Dar am zis mai sus ca timpul trece. Si daca nu tii pasul ramai doar sa trimiti in eter ganduri frumoase si amintiri care te leaga de trecut. Le trimiti ca stii ca acolo, undeva, in eter, sunt si gandurile care iti raspund.

Ce mai ai de facut? Sa ai rabdare si sa creezi din nou momentul, atmosfera, sa creezi iubirea. Din nou. Sa reaprinzi o flacara care arde mocnit. Suna simplu. Sufli de cateva ori si mai pui ceva lemne pe foc. Dupa aia iti dai seama ca te-ai inselat; nu-i ca la soba. Daca sufli se face frig si crede-ma ca nu lemne tre sa pui pe focul asta.

Deci intreb: stim cand ne vine timpul? Stim cand sa-i spunem cuiva ce simtim? Stim ca persoana aceea nu ne va rade in nas sau ca nu se va speria? Raspunsul meu: nu stim. Mergem la risc si speram sa fie bine. Nu intotdeauna e. Pe deasupra marea majoritatea a oamenilor sunt si foarte transanti cand vine vorba de foc. Normal...focul te arde. Oare chiar numai un pompier te poate scoate din flacari? Daca da, atunci iti pui intrebarea: oare persoana din fata mea nu vrea sa o faca pe-a pompierul ptr mine?...doar de data asta?...

Spunea cineva ca „a iubi este cea mai mare aventura a vietii”. Si, ca in orice aventura, in dragoste te arunci cu capul inainte. Ramane sa speri ca saritura ta se va sfarsi intr-un lac de priviri calde si mangaieri...

start and finish

there is a saying: you end something the same way you start it.

true, in a way.

for me, usually, everything starts with words. so, how else could it end? words bring people together and tear them apart. a good word stimulates someones curiosity, a bad word can frighten.

we all come and go as we please in our lives, we are all free to think and progress through our existence as we like. we speak to each other and, sometimes, we refuse to do so. maybe because we discover that we need to have more knowledge before we say the words we want to say or maybe just because our words don't feel like the right ones for a certain situation.

nonetheless, our ability to communicate makes us attractive or despicable. it only depends on us, our ability to make ourselves understood by others and our ability to understand the mind processes of others.

as you might have noticed, the first part of this post is entirely based on reason and maybe philosophy.

now for the feeling: words are also used to express our feelings towards a person. the problem lies in the fact that not all feelings can be expressed using words. sometimes it's easier to just show someone how you feel. what you say is not always what you mean. that's not because you don't know how to use words to your advantage. it's simply because your soul doesn't speak with words. it speaks with feelings. and it's your job to translate. maybe it would be easy if you would understand everything you feel but sometimes you just don't know. so you will want to wait until your feelings are clear. NEWS FLASH: that's never going to happen. it's so much better to say what you can say and show what you can show.

so, as a piece of advice: don't hold back on what you feel. say it or show it. it's going to improve your self respect and most probably the respect of others. although sometimes the truth hurts. yes, but it hurts for a shorter period of time then the one you spend alone trying to gather from bits and pieces how someone feels about you. believe me. i've been on that road.

as i was saying...

it's all about feelings. is it right or wrong, i don't know. what i do know is that we all feel. it's not that we want to feel, it just is. and it doesn't start when we want it to and it doesn't end when we want it to. it was given to us (some would say by God, some would say by aliens :)) and we make the best we can out of it.
some time ago i saw a movie and there was a scene where someone said that some angels are gealous because God gave man a soul and He never thought about giving one to his first creations. i don't know if it's true but it made me feel a bit special. because i could feel. i was kinda feeling sad for the angels in that movie...but i was FEELING.
and later on, in my imense ignorance i forgot to show a special person what i was feeling.
you know, life has it's ups and downs....well...that led to a down.
they were also saying in that movie that some angels chose so renounce their status in heaven and came down to Earth to live as we do. with all the advantages and disadvantages of human life...they chose feelings over the higher, godlier status.
i've met my fallen angel and decided that I wanted to show her i can put her back where she belongs: in Heaven. what i didn't understand was that once the choice is made there is no turning back unless He decides so. naturally, i failed in my selfgiven task.
why? because she belonged here, with me and not in heaven. it was her choice and i disregarded it. i ASS-U-MEd she was for granted. and, of course, i made an ass of myself.
why do we love? because we are supposed to.
why do we fail? because there is always a fight between our feelings and our reason.
what has reason to do with it all? about that another time.

remember to love each other and don't take each other for granted. you never know when your reason betrays you.

Let's begin with a little hope

just this for now....