a mai trecut un an...

o noua zi...

M-am trezit dimineata transpirat...mi-era frig. M-am ridicat greu din pat sa-mi fac cafeaua. A trebuit sa fac un efort sa-mi amintesc unde am pus cutia de cafea in mobila noua din bucatarie. Mi-am aprins o tigara de parca gustul amar pe care si asa il am in gura trebuia motivat cumva.

Sting tigara la jumate. Sunt satul de foc si de arsura. Macar cafeaua e cum imi place mie....mare, tare si dulce. Pana si dulcele cafelei e mai bun acum, la prima ora, decat amarala pe care o simt de cateva luni. Imi dau seama deodata ce ursuz am devenit. Parca as fi un mos singur care nu vrea sa stie de nimeni si nimic. Si asa ma simt. Singurele lucruri care ma fac fericit sunt muzica si tigarile. Din cand in cand cate-o pizza.

Am obosit. Si doar abia m-am trezit din somn. Dar nu e genul de oboseala care sa treaca cu un somn bun. E genul de oboseala care persista si nu vrea sa iasa din sistem si nici nu o pot scoate. E genul de oboseala care te face sa-ti simti trupul amortit si mintea moarta. M-am urcat la volan fara tragere de inima...nu ma mai recunosc; mie imi placea sa conduc. Simteam o libertate aparte. Doar eu masina si drumul. Simt lipsa pasagerului de pe scaunul din dreapta. Simt si acum o atingere pe mana mea dreapta, o atingere care imi dadea puterea sa merg mai departe. Ma uit mirat la mana de pe schimbatorul de viteze. Atingerea e doar un vis, o impresie. Sau?.... O simt desi fizic nu e acolo. Am pierdut numarul zilelor de cand nu a mai fost, al zilelor de cand nu am mai simtit atingerea care ma atentiona cand mergeam prea repede....

Merg sa fac ceva cumparaturi. Trec printre rafturi ca o naluca; ma opresc doar unde stiu ca am ceva de luat. Nu ma uit la nimic si la nimeni in jur. Observ cu coada ochiului o silueta cunoscuta. Intorc capul in directia respectiva dar nu e silueta pe care vreau s-o vad. E o persoana insipida cu un sictir inscris pe fata, aparent mai mare decat al meu. Imi trece prin cap o intrebare: oare persoana aceea ce a patit? Zambesc...am falsa impresie ca numai eu am dreptul sa ma simt aiurea. Ma intorc la raftul cu branzeturi si imi cad ochii pe o bucata de Brie. Mi-e dor sa-i simt gustul pe o felie de para dar nu vreau sa o cumpar. E un lux pe care simt ca nu-l merit.

Platesc nota la casa, pun in portbagaj cumparaturile si ma indrept spre casa. Imi spun ca o plimbare pe drumul mai lung si mai putin aglomerat mi-ar face bine...sa mai vad si eu un copac, ceva fire de iarba. Opresc intr-o parcare si imi aprind o tigara. Las fumul sa iasa incet din plamani ca si cum prezenta lui acolo, inauntru imi incalzeste sufletul racit. Pacat ca nu pot sa-mi tratez sufletul tot cu aspirina si paracetamol. Sa-l fac sa transpire. Si apoi sa-l incalzesc sub o patura si sa imi fie iarasi bine. „O sa treaca” imi spun in gand pentru a mia oara. Dar sufletul imi raspunde ragusit printre stranuturi: „Da...dar sa treaca cum vreau eu.”

Am mai adaugat o zi la numarul pe care si asa nu-l stiu al zilelor de cand imi lipseste atingerea.

O noua zi...

mi-e.....

Mi-e somn. Mi-e rau....

Mi-e dor...
Mi-e dor sa imi trec mana prin parul ei, s-o mangai, pentru ca stiu ca asta o linisteste.
Mi-e dor sa-si treaca mana prin parul meu.
Mi-e dor sa o tin in brate.
Mi-e dor sa ne plimbam.
Mi-e dor sa vorbim.
Mi-e dor sa dormim impreuna.
Mi-e dor sa o sarut.
Mi-e dor sa fim aproape unul de altul.
Mi-e dor sa ma uit in ochii ei.
Mi-e dor sa bem din acelasi pahar.
Mi-e dor sa gatim.
Mi-e dor sa mancam din aceeasi farfurie.
Mi-e dor sa ne zambim.
Mi-e dor sa o tin de mana.
Mi-e dor sa o iubesc asa cum merita.
Mi-e dor sa...
Mi-e dor...
Mi-e...

cugetare

Cum stim cand e momentul nostru? Stim vreodata? Sau pur si simplu sintagma „seize the moment” e o prostie? Caci daca nu stii, cum sa faci ceea ce trebuie la momentul potrivit?

Eu zic ca nimeni nu isi da seama de momentul potrivit. Isi da seama de persoana dar momentul ramane un mister. Asa ca s-ar putea sa cunosti persoana potrivita dar sa nu iti dai seama ca ai ratat momentul.

Bine…asta nu inseamna ca momentul e unic. Nici asta nu cred. Timpul trece, corect, dar daca nu cunosti momentul potrivit eu zic ca il poti crea. Iti trebuie doar perseverenta si multa rabdare.

Recunosc...in ultima vreme stau prost la capitolul cu trecutul marii dar incerc sa imi aduc aminte de ce e si a fost frumos, de lucrurile care ma fac fericit, de oamenii care merita ceva mai mult decat au. Si in mod special de persoana care ma face fericit.

Pan la urma, daca tot ti-a trecut momentul ce mai ramane altceva de facut decat sa te gandesti cum de a trecut, ca doar semnele erau clare. Simplu: erai tu prea orb. Nu vedeai decat fericirea de atunci. E bun si asa...pentru un timp. Dar am zis mai sus ca timpul trece. Si daca nu tii pasul ramai doar sa trimiti in eter ganduri frumoase si amintiri care te leaga de trecut. Le trimiti ca stii ca acolo, undeva, in eter, sunt si gandurile care iti raspund.

Ce mai ai de facut? Sa ai rabdare si sa creezi din nou momentul, atmosfera, sa creezi iubirea. Din nou. Sa reaprinzi o flacara care arde mocnit. Suna simplu. Sufli de cateva ori si mai pui ceva lemne pe foc. Dupa aia iti dai seama ca te-ai inselat; nu-i ca la soba. Daca sufli se face frig si crede-ma ca nu lemne tre sa pui pe focul asta.

Deci intreb: stim cand ne vine timpul? Stim cand sa-i spunem cuiva ce simtim? Stim ca persoana aceea nu ne va rade in nas sau ca nu se va speria? Raspunsul meu: nu stim. Mergem la risc si speram sa fie bine. Nu intotdeauna e. Pe deasupra marea majoritatea a oamenilor sunt si foarte transanti cand vine vorba de foc. Normal...focul te arde. Oare chiar numai un pompier te poate scoate din flacari? Daca da, atunci iti pui intrebarea: oare persoana din fata mea nu vrea sa o faca pe-a pompierul ptr mine?...doar de data asta?...

Spunea cineva ca „a iubi este cea mai mare aventura a vietii”. Si, ca in orice aventura, in dragoste te arunci cu capul inainte. Ramane sa speri ca saritura ta se va sfarsi intr-un lac de priviri calde si mangaieri...